index.html — negoitescu

Evoluția literaturii românești de la începuturi până la iluminism

Geneza limbii române

Istoria limbii și a poporului român începe odată cu intrarea soldaților romani în regiunea Daciei, sub conducerea lui Traian, în anii 101-102 și 105-106 d.Hr. Dacia este învinsă, devine colonie romană, și începe un proces intens de romanizare. Limba latină vorbită de soldații romani care au invadat și colonizat Dacia (latina vulgară) se contopește cu elemente limbii dacilor și evoluează, treptat, în limba română.

După ce Dacia a fost părăsită de armata și imperiul roman din anul 275, a început influența mai multor popoare nomade și migratoare care au intrat în teritoriul Daciei. Câteva dintre popoarele care au pătruns Dacia sunt: vizigoții, ostrogoții, gepizii, avarii, hunii și slavii. Apariția (din secolul al VI-lea) și influența civilizației slave este, de departe, cea mai pronunțată, aceștia formând în sudul Dunării un stat de sine stătător.

Slavona a fost folosită pentru o lungă perioadă de timp drept limbă oficială, în biserică și în cancelariile domnești, în relațiile externe și în comerț. Cu toate acestea, influențele slave nu au afectat gramatica sau structura principal latină a limbii române, ceea ce indică o limbă deja formată în secolul al VI-lea, înainte de așezarea slavilor.

Începuturile scrisului în limba română

Cel mai vechi document păstrat scris în limba română este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung1, din anul 1521. Scrisoarea este adresată judelui Hanăș Bengner al orașului Brașov, și dezvăluie contextul politic și social din această perioadă (amenințarea armatelor turcești din sud).

Textul primului document scris în limba română din anul 1521, cu traducerile elementelor din slavonă:

„Mudromŭ I plemenitomŭ, I cistitomŭ I B(õ)gom darovannomŭ župan Hanăș Begner ot Brașov mnog(õ) zdravie ot Nécșul ot Dlŭgopole
Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupan Johannes Benkner din Brașov, multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung)
I pak (și iarăși) daŭ știre domnietale za (despre) lucrul turcilor, cum am auzit eŭ că împăratul aŭ ĭeșit den Sofiĭa și aĭminterea nu e. Și se-aŭ dus în sus pre Dunăre.
I pak să știĭ domniĭa-ta că aŭ venit un om de la Nicopoe de mie mi-aŭ spus că aŭ văzut cu ochiĭ luĭ că aŭ trecut céle corăbii ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să știĭ că bagă den orașele câte 50 de omin, să fie de ajutor în corâbiĭ.
I pak să știĭ cumŭ se-aŭ prins nește meșter(ĭ) den Țarigrad cum vor treace céle corăbiĭ la locul cela strimtul ce știĭ și domniĭa ta.
I pak spui domniĭe tale de lucrul luĭ Mahamet beg, cum am auzit de boiarĭ ce sunt megiĭaș(ĭ) și de generemiĭu Negre, cum i-aŭ dat împăratul sloboziĭe luĭ Mahamet beg, pe ĭo-ĭ va fi voĭa, pren Țéra Rumânéscă, iară el să trécă.
I pak să știĭ domniĭa ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, maĭ vârtos de domniĭle vóstre.
I pak spuĭ domniĭe tale că maĭ marele mĭu, de ce am înțeles și eŭ. Eŭ spuĭ domniĭetale ĭară domniĭata eștĭ înțelept și aceste cuvinte să țiĭ domniĭata la tine, să nu știe umin mulți, și domniile vostre să vă păziți cum știți maĭ bine.
I bog te veselit. Amin (Și Dumnezeu să te bucure. Amin)”

Remarcabilă este latinitatea textului, atât în vocabular cât și în exprimare. Textul poate fi ușor înțeles și în prezent; forma sa este, în esență, foarte asemănătoare cu formele populare ale limbii în prezent (Al. Piru).

Singurele elemente care au nevoie de lămuriri sunt elementele din slavonă prezente în text: formulele de introducere și încheiere, unele cuvinte de legătură și denumiri.

Literatura religioasă

Un rol important în dezvoltarea literaturii în limba română îl au textele cu caracter religios scrise de mitropoliții Varlaam, Dosoftei și Antim Ivireanul. Aceștia pun bazele primordiale pentru dezvoltarea literaturii estetice și conștiinței istorice, dar și culturale.

Una dintre primele opere originale scrise în românește este opera mitropolitul Varlaam, Cazania sau Carte românească de învățătură, apărută în anul 1643 la Iași. Cartea iese în evidență prin limbajul estetic și prezintă începuturile povestirilor scrise în limba română.

Mitropolitul Antim Ivireanul (c. 1650 – 1716) este autorul mai multor lucrări bisericești (predici, cuvântări, tălmăciri ale Bibliei), și construiește utilajele necesare pentru tipărirea textelor sale (N. Manolescu). În har duhovnicesc, își dedică învățăturile și predicele tuturor celor care veneau la episcopie:

„De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câț sunt în Țara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță din păgâni și din cei ce nu sunt de o lege cu noi, căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare, și de gâtul meu spânzură sufletele voastre.”

În celebrele sale Didahii, se poate vedea o cunoaștere amplă nu numai a limbajului bisericesc, dar și a literaturii și a filosofilor antice. Exprimarea lui Antim nu este inspirată doar de modul în care se vorbea românește, dar și de întreaga literatură medievală; înțelege rolul limbii și caracterul acesteia:

„Iată asămânarea aceasta a obrazului cu soarele și a veșmintelor cu zăpadă, nu doară pentru aceia să asămânează cum nu ar fi mai strălucit obrazul lui (Hristos) decât soarele, sau veșmintele lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem alt nimic mai strălucitor și mai luminos decât soarele și mai alb decât zăpada.”

„Vă poftesc să vă deschideți urechile inimilor voastre”

Mitropolitul a contribuit de-asemenea la introducerea limbii românești ca limbă de cult în biserică, înlocuind slavona, care era inaccesibilă oamenilor de rând.

Hagiografiile

Probabil cel mai important rol în dezvoltarea literaturii l-au avut hagiografiile, texte care prezentau viața sfințiilor dintr-o perspectivă religioasă. Aceste texte reprezintă primele compuneri în limba română care conțin elemente biografice și istorice.

O parte dintre aceste lucrări au fost mai scrise mai întâi fie în greaca bizantină, fie în slavonă, apoi traduse în limba română. (N. Cartojan)

Viața Sfântului Nifon scrisă de Gavriil Protul2 – la cererea domnitorului Țării Românești, Neagoe Basarab (1482 – 1521), după aducerea moaștelor sfântului în țară – reprezintă o lucrare importantă atât pentru amânuntele despre viața sfântului, cât și pentru datele istorice și sociale întrețesute. Sunt relatate date istorice pe timpul a patru domni: Radu cel Mare (1496 – 1508), Mihneal cel Rău (1508 – 1510), Vlăduț (1510 – 1512) și Neagoe Basarab (1512 – 1521). Este înfățișată istoria tulbure și dramatică a Țării Românești din această perioadă, până la Neagoe Basarab, împăciuitorul. Sunt arătate în detaliu scenele de conflict și cruzime între domnii anteriori lui Neagoe.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este cel mai important monument al cugetării și simțirii românești (N. Cartojan). Textul a fost, de-asemenea, scris mai întâi în limba slavonă, apoi tradus în română în jurul secolului XVII.

Primele traduceri tipărite ale Bibliei

Matei Basarab, domn al Țării Românești, împreună cu Vasile Lupu, domn al Moldovei, aduc primele tiparnițe în Muntenia și Moldova, și dezvoltă un tipar pentru limba română. Apar astfel primele cărți difuzate pe o regiune amplă.

La începutul secolului al XVI-lea se realizează primele traduceri ale mai multor texte religioase, cu scop educativ și de evanghelizare.

Prima traducere integrală a Vechiului Testament în limba română a fost realizată de Nicolae Milescu-Spătarul (1636 – 1708) între anii 1661–1668, având ca bază textul grecesc din Septuaginta, care cuprindea Pentateuhul (cele cinci cărți ale lui Moise) și celelalte cărți ale Bibliei ebraice.

Prima traducere tipărită a Noului Testament în limba română, folosind o presă tipografică cu litere slavone, este Noul Testament de la Bălgrad, publicat în 1648 în Alba Iulia (în trecut, Bălgrad).
Prima traducere integrală a Bibliei în limba română, apărută în anul 1688, este Biblia de la București.

Scrierile cu caracter istoric

Din secolul XIV, apariția mișcărilor culturale renascentiste și umaniste în Europa punea în centrul atenției omul și capacitatea sa intelectuală. Știința și cultură dezvoltă noi ramuri cu scopul de a emancipa ființa umană. Începe perioada marilor descoperiri geografice și se dezvoltă un interes sporit pentru cultură și valoarea estetică a literaturii.

In spirit umanist, se remarcă mulți cărturari erudiți și spirite luminate precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir. Se dezvoltă conștiința istorică, dorința de păstrare și transmitere urmașilor informații, date istorice și dovezi despre istoria neamului românesc. Se încep primele încercări de formare a unei istorii scrise a românilor, care vor folosi mai târziu pentru combatarea problemelor politice din Moldova, Țara Românească și Transilvania. (vezi Școala Ardeleană)

Letopisețul Țării Moldovei, relatând istoria românilor începând de la 1359, scris de Grigore Ureche, cronicar moldovean, este una dintre cele mai importante scrieri istoriografice în limba română. Cărturarul înțelege profund rolul moralizator și educațional al istoriei, dorind să păstreze istoria în scris pentru „a nu se îneca anii trecuți, a nu se ști ce s-au lucrat”. Totodată, în scrierea cronicarului apare prima încercare de naștere a conștiinței istorice și naționale; se realizează importanța cunoașterii originii și istoriei poporului său, pentru ca urmașii să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor multe și fără minte”.

Grigore Ureche este unul dintre primii cărturari care afirmă latinitatea (i.e. descendența romană) poporului român și originea comună a românilor: „De la Râm ne tragem”. Dedică un capitol întreg limbii sale, comparând cuvintele latinești cu cele românești, arătându-le astfel originea lor latină.

Se remarcă în letopiseț atenția pe care cronicarul o acordă trăsăturilor morale ale domnitorilor, deseori analizând și explicând acțiunile prin temperamentul și firea acestora. (vezi portretul lui Ștefan cel Mare)

Miron Costin continuă cronica lui Ureche pentru perioada din 1594 până în 1661, adăugând informații noi. Criticul Nicolae Manolescu punctează caracterul mai modern al scrierii lui Miron Costin față de stilul lui Ureche: în locul explicațiilor prin intermediul divinului, evenimentele istorice sunt explicate din punct de vedere economic, politic, psihologic și încadrate mereu în context european. Miron Costin atestă de-asemenea originea comună a românilor:

„Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului din ce izvor și seminție sunt lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Românești și românii din țările ungurești că toți un neam sunt și o dată descălecați sunt.”

Ca predecesorul său, a mai examinat o serie de cuvinte din latină și italiană, arătând etimonul latin al limbii române (Al. Rosetti, p. 64): ochi – oculus, trimit – transmitto, ucid – occido ș.a.m.d.

Dezvoltarea gustului estetic

În afară de scrierea unor texte cu conținut istoric foarte însemnat, se observă și introducerea (in)voluntară a formulelor de bun-gust, care piperează limbajul, din dorința de a trece peste limitările expresiilor preluate și traduse rigid din textele scrise în slavonă și cărțile bisericești, preferându-se o scriere care reflectă limba vorbită.

Grigore Ureche, Portretul lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504):
„Fost-au acest Ștefan vodă om nu mare de stat, mânios și degrab a vărsa sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș, și lucrul său îl știa a-l acoperi, unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însăși se vira, ca văzându-l ai săi să nu se îndărăpteze, și pentru aceea rar război nu se biruia, și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor… Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire, în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștea toți că s-au scăpat de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui până astăzi îi zic sfântul Ștefan vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns”

Miron Costin, Descrierea Italiei: „Este țara Italiei plină, cum se zice, ca o rodie, de cetăți și orașe iscusite; mulțime și desime de oameni, târguri vestite pline de toate bișugurile. Pentru mari iscusenii și frumusețări, pământului aceluia i-au zisu-i raiul pământului, Italia, a cărui pământ orașele, grădinile, tocmelile la casele lor au mare desfătăciune traiului omenesc, n-are toată lumea. Văzduh supt ceriŭ blând, voios și sănătos; nice călduri prea mari, nice erni grele. De grâu, vinuri dulci și iușoare, untdelemn, mare bișug, și de poame tot feliul: chitre (o specie de lămâi), năramze (portocale amare), alămâi (lămâi) și zahar. Oamenii iscusiți peste toate neamurile, stătători la cuvânt, neamăgei, blânzi, cu oamenii streini nemeriți dintr-alte țări îndată tovarăsi, cum ar hi (fi) de ai săi, cu mare omenie, supțiri, pentru aceea le zic gentiloni (gentilomi), cum zic grecii celebii, și la războaie neînfrânți într-o vreme, cum vei afla la istoriile Rămului de vei ceti de dânșii […] Aceia țară ieste acum scaunul și cuibul a toată dăscălii și învățătura, cum era într-o vreme la greci Athina, acum Padova în Italiia…”

Limba lui Miron Costin este îmbogățită de inovații lexicale și sintactice preluate din sintagmele textelor scrise în limba latină. Putem spune că Miron Costin anunță limba și expresivitatea lui Dimitrie Cantemir (Al. Rosetti).

Mai observăm și în cadrul gândirii lui Miron Costin un deosebit respect pentru scris și lectură, cunoștința că scrisul este „iscusită oglindă a minții omenești” (N. Manolescu).

„Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ți dăruiască după aceste cumplite vremi anilor noștri, cândva și mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme și cu cetitul cărților a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decâtŭ cetitul cărților… Citește cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.”

Începuturile poeziei

Pe lânga contribuțiile sale pentru Letopisețul Țării Moldovei, Miron Costin a creat una dintre primele opere poetice în limba româna, Viiața lumii, un poem filosofic care se inspiră din cartea biblică a Ecleziastului și preia tema fortuna labilis, de soartă schimbătoare a omului în fața trecerii timpului. În poemul său, problema ireversibilității timpului și a firii păcătoase a omului sunt combinate într-un discurs moralizator despre credință și autoritatea lui Dumnezeu peste toată creația.

Miron Costin, Viața lumii (fragment)
„Tu, părinte al tuturor, doamne și împărate,
Singur numai covârșești vremi nemăsurate,
Celelalte cu vreme toate să să treacă.”
…
„Una fapta, ce-ți rămâne, buna, te lețește,
În ceriu cu fericie în veci te mărește.”

Se observă și primele forme ale imaginilor artistice și figurilor de stil în cadrul poemului, primele încercări de a trece peste hotarele unei exprimări rigide.

„Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădere?”

Scrieri enciclopedice

Ion Neculce (1672 – 1745), cronicar moldovean și mare boier, continuă Letopisețul după anul 1733 pentru perioada de la 1661 până la domnia lui Ioan Vodă Mavrocordat (1743). Scrierea sa este precedată de o serie de 42 de legende întitulată O samă de cuvinte („Auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni”), care iese în evidență prin caracterul aproape pur narativ al scrierii, deseori umoristic în esență.

Continuarea boierului a letopisețului reflectă în detaliu situația social-politică, în special relația politică externă a Moldovei, iar limbajul său este plin de imagini expresive și dinamice.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (1639 – 1716) este un boier din Țara Românească, considerat un reprezentant important al umanismului. Opera sa se axează în special pe studii geografice și istorice. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale este harta Valahiei (Index geographicus celsissimi principatus Wallachiae), conținând detalii geografice, fizice, politice și istorice, realizată între anii 1694 și 1699. Harta a fost tipărită în anul 1700 în limba greacă, fiind dedicată domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu.

Descriptio Moldaviae

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), domn al Moldovei în anul 1693 și din anul 1710 până în 1711, a avut o influență unică asupra limbei române și formarea sa ca limbă literară. Fiind un cărturar umanist, opera sa s-a răspândit pe o arie vastă de științe și studiu, asemenea marilor umaniști europeni din vremea sa. Poliglot desăvârșit, pe lângă cunoașterea limbilor clasice, latina și greaca, stăpânea: turca, italiana, franceza, araba, persana, slava veche și rusa.

Două dintre cele mai importante opere ale sale sunt Istoria ieroglifică și Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei). Opera lui Cantemir prezintă primii pași spre realizarea unei limbi literare, întărind gramatica și sintaxa scrierilor sale în stilul limbilor latine și greco-bizantine și îmbogățind vocabularul prin termeni împrumutați dintr-o pletoră de limbi: turcă-otomană, slavă veche, rusă, ucraineană, polonă, arabă, persană, ebraică, greacă, neogreacă, latină și italiană. Datorită numărului mare de împrumuturi și cuvinte savante prezente în opera sa, redactează un glosar al termenilor străini, anexat romanului său, Istoria ieroglifică, unde prezintă etimologia și definiția fiecărui termen.

Istoria ieroglifică este o scriere alegorică în care cărturarul critică situația politică a vremii. Opera este considerată un roman „cu cheie”, deoarece acestea poate fi înțeleasă doar cunoscând cheia textului, adică „Scara a numerelor și cuvintelor ieroglificești”, anexată textului, care explică numele personajelor și pe cine îl înfățișează de fapt.

În Descriptio Moldaviae, cartea descrie istoria neamurilor românești de la origini până în sec. al XIII-lea și este dedicată aproape în întregime prezentării și susținerii romanității (originii latine), continuității românilor pe pământul fostei Dacii și unității românilor. Textul a fost scris original în limba latină. Cartea este o adevărată enciclopedie românească, conținând informații geografice, politice, folclorice și lingvistice despre Moldova. Dimitrie Cantemir este primul cărturar român care, pe lângă observațiile lingvistice și politice legate de originea românilor, analizează etnografia și folclorul țării.

Orientalismul

Odată cu influența sporită a curentelor umaniste și renascentiste în Europa, s-a dezvoltat o curiozitate și un deosebit interes pentru lumea orientală. Acest interes se observă atât în opera lui Dimitrie Cantemir, care realizează primul sistem de notare al muzicii turcești, cât și în pornirea primelor călătorii în teritoriul Asiei cu scop misionar, de informare și politic.

Nicolae-Milescu Spătarul

Nicolae Milescu-Spătarul a fost un mic boier originar din satul Milești, cunoscut și sub numele Nikolai Spafariĭ. Cea mai cunoscută operă a sa este jurnalul său de călătorie în Orient, realizat după trimiterea sa în solie în China de către Țarul Aleksei. Este considerat primul călător român în China, iar lucrarea sa este de o importanță istorică, geografică și etnografică deosebită, fiind primul memorial de călătorie scris de un român.

Bibliografie

  1. https://www.cimec.ro/Istorie/neacsu/rom/scrisoare.htm↩︎

  2. Protul este conducătorul comunității monahale de la muntele Athos.↩︎