^{index.html — negoitescu}

Literatura română din secolul XIX. Literatura pașoptistă

ACEST DOCUMENT ESTE ÎN LUCRU!

Introducere

Odată cu dezvoltarea idealurilor filosofice și culturale promovate de umanismul european și de Epoca Luminilor, putem întrevedea începutul formării literaturii românești autentice și, totodată, sincronizarea sa în cadrul mai larg al literaturii europene și universale.

Așa cum afirmă criticul literar Romul Munteanu, „întreg poporul român era lipsit de «natio»”. Aflați între două puteri asupritoare (Austro-Ungaria și Imperiul Otoman), românii, împărțiți între trei popoare cu o limbă și istorie comună, își declară pentru prima oară drepturile și unitatea, punând bazele unirii naționale ce avea să aibă loc peste încă un veac (Unirea Principatelor Române din 1859, urmată de Marea Unire din 1918).

Școala Ardeleană

Școala Ardeleană a fost o mișcare cultural-națională și un curent de idei inspirate din iluminismul francez, cu scopul principal de „luminare” a maselor prin dezvoltarea învățământului românesc în Transilvania. Mișcarea s-a manifestat nu numai prin scrierea mai multor lucrări științifice, istorice și etnografice, dar și prin scrierile unui număr mare de istorici patrioți care doreau rezolvarea drepturilor umane și naționale ale românilor, demonstrând „cu erudiție romanitatea, continuarea elementului roman și originea comună, prin urmare unitatea de neam a poporului” (Al. Piru).

Cel mai important document care reprezintă manifestul mișcării Școlii Ardelene este „suplica” întitulată Supplex Libellus Valachorum Transilvanae, adresată împăratului Leopold II, scrisă în anul 1791, prin care se cerea recunoașterea independenței și drepturilor egale a românilor din Transilvania față de imperiul Austro-Ungar.

Samuil Micu

Samuil Micu (1745 – 1806) a fost unul dintre întemeietorii Școlii Ardelene. A desfășurat o activitate culturală vastă prin traduceri, opere literare, filosofice, scrieri lingvistice și istorice. Scrierile sale istorice s-au concentrat pe informarea savanților străini despre originile și dorința popoarelor române pentru independență, în limba latină: Brevis historica notitia originis et progressu nationis Daco-romanae (1778). Textele adresate vorbitorilor de română au un caracter de texte pregătitoare pentru conflictele și polemicele politice ce aveau să înceapă, dintre care cea mai importantă lucrare este Istoria, lucrurile și întâmplările românilor, împărțită în patru volume, în care este descris și războiul dintre daci și romani.

A susținut abolirea iobăgiei și asupririi suferite de români, militând pentru drepturi egale față de celelalte neamuri. Argumentele sale sunt variate și structurate pe plan istoric, arheologic și chiar lingvistic, realizând prima lucrare lexicografică românească, Dictionarium latino-valachico-germanico-hungaricarum (Lexiconul de la Buda), cu definiții dezvoltate. Opera istoricului conține și prima sinteză asupra tuturor românilor, continuând munca începută de Dimitrie Cantemir.

Gheorghe Șincai

Gheorghe Șincai (1754 – 1816) a fost un istoric și filolog român reprezentant al curentului iluminist și unul dintre membrii fruntași ai Școlii Ardelene. S-a ocupat cu strângerea și compilarea unui material documentar amplu legat de istoria poporului român; adunând documente, inscripții și texte de la istoricii latini și greci, cronicarii români, germani și maghiari într-o colecție de peste două mii de pagini care au fost publicate sub titlul Rerum Spectantium ad Universam gentem Daco Romanam seu Valachicam summaria Collectio ex diversis authoribus facta a Georgio Gabriele Sinkaj de Eadem Secundum Ordinem Chronologicum.

A mai scris și Hronica românilor și a mai multor neamuri, care nu a fost tipărită decât târziu după moartea sa, cu ajutorul efortului depus de Mihail Kogălniceanu.

Petru Maior

Petru Maior (1760 – 1821) a fost un istoric și filolog român care a participat la scrierea „Supplex”-ului alături de ceilalți reprezentanți ai Școlii Ardelene. Opera sa s-a axat principal pe istorie și filologie, iar stilul său se definește prin caracterul polemic și militant de apărare a latinității poporului român.

În 1812 a publicat Istoria pentru începutul românilor în Dachia, în care descrie începuturile neamului român, susținând originea pur latină a românilor și continuitatea din stânga Dunării a popoarelor vorbitoare de română. Susține ideea că dacii au fost complet înlocuiți de romani și că ungurii au ajuns pe pământul Transilvaniei după stabilirea românilor în această zonă.

Ioan Budai-Deleanu

Ioan Budai-Deleanu (cc. 1760 – 1820) este considerat cel mai strălucit reprezentant al Școlii Ardelene. Opera sa s-a preocupat de o arie largă de subiecte și științe (literatură, istorie, filosofie, filologie, drept), iar activitatea sa intelectuală este cea mai apropiată de modelul eruditului iluminat din cultura franceză. A realizat câteva opere istoriografice, dintre care Introducere istoricească, o monografie dedicată originii și romanității românilor, este una dintre cele mai semnificative ale sale.

Dintre contribuțile sale literare, opera sa de căpătâi este Țiganiada, prima și unica epopee românească realizată (după Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir).

Țiganiada

Țigania sau tabăra țiganilor este un poem eroi-comico-satiric scris de filologul, istoricul și poetul Ioan Budai-Deleanu în anul 1812. Poemul este o alegorie izbutită a situației românilor din cele trei popoare vorbitoare de limba română (dar și a condiției umane în general), exemplificată în mod comic prin intermediul satirizării moravurilor și racilelor din societatea vremii sale.

Epopeea este împărțită în 12 „cânturi”, după modelul epopeelor homerice, așa cum afirmă însăși autorul: „Omer încă de la Illion, tăria Troádei, au numit cântecul său Illiada. Virghil, de la Enèa, eroele pe care au cântat, au chiemat cântarea sa Enèada etc. Și autoriul ceastă istorie a țiganilor numește Țiganiada”.

Acțiunea are loc în timpul domniei lui Vlad Țepeș, care cere ajutor în lupta contra turcilor (Imperiului Otoman) de la țigani. Comicul este realizat încă de la început prin aventurile extraordinare ale cetelor de țigani (discuțiile purtate între țigani și Vlad Țepeș; căutarea lui Parpangel a iubitei sale Romica, furată de draci; participarea țiganilor la bătălie și, într-un final, dezbaterea pentru stabilirea formei de guvernământ).

Excelent observator al aglomerărilor umane și al mentalității de colectiv, Budai-Deleanu realizează un adevărat tablou al trăsăturilor morale, psihice și fizice ale eroilor din poem. O particularitate a operei este că, spre deosebire de majoritatea epopeelor în care eroii acționează, eroii din Țiganiada mai mult vorbesc, polemizează și explică. Cu toate, acestea, sub influența ideilor iluministe, Budai-Deleanu realizează prin intermediul discuțiilor purtate între țigani o frescă a ideilor începute de mișcarea Școlii Ardelene.

Acest aspect este cel mai bine reprezentat în discuțiile purtate despre ideea de libertate de către țigani. Drăghici, liderul cetei fierarilor, pus de Vlad Țepeș să exprime ce este „slobozia”, răspunde:

Iscusința literară a lui Budai-Deleanu reiese și din folosirea imaginilor acustice, sugerând pe cale figurativă, atât fonetic cât și etimologic însușirile fizice și morale ale eroilor. Are loc o adevărată joacă a imaginilor acustice și a limbii:

• Boroșmândru (din mag. boros = amețit)
• Butea (din but = bucată de carne)
• Ciormoi (din țig. čor = hoț)
• Cucavel (de la pasărea cuc)
• Ciuntul, Cârlig, Cocoloș, Covrig, Sfârcul, Căcâcea, Gurilă

Poetul se mai folosește de sufixe diminutivale: Aordel, Corcodel, Cucavel, Mugurel, Năsturel, Parpangel; dar și augmentative: Bălăban, Ciormoi, Dârloi, Ghiolban, Gogoman, Goleman, Slobozan.

Pe parcursul textului, opera este adnotată de diverși comentatori: Erudițianu, Idiotiseanu, Politicos, Simplițianu, dar și părinți: Apologios, Agnosie (neștiutorul), Evlaviosul, Filologos; și multe alte nume elocvente:

• Adevărovici
• Căpitan Alazonios (lăudarosul)
• Căpitan Pățitul
• Dubitanțius
• Micromegas (cel mic și mare)
• Mândrilă
• Onochefalos¹ (din gr. însemnând cap de măgar)

Rolul adnotărilor nu este doar comic, dar și o satiră a criticii literare și a interpretărilor diferitelor curente și mișcări culturale. Acest aspect este evident în aluzia pe care o face însuși autorul la ideile Școlii Ardelene:

Poezia neotrubadurească

Costache Conachi

Costache Conachi (1778 – 1849) a fost un poet român de origine fanariotă (tatăl său, Manolache Costachi, a deținut moșia Țigănești din Tutova). Educat de un refugiat francez (Fleury), a avut access la o educație superioară, cunoscând ingineria, greaca antică, neogreaca, franceza și turca.

Inspirat de idealurile curentului iluminist, a contribuit considerabil la dezvoltarea condițiilor de trai și îmbunătățirea moravurilor – deviza sa fiind „moralul, moralul și iar moralul” (Al. Piru, 1964). A înființat o apotecă în Tecuci, a contribuit la reînnoirea bisericilor din Iași și a participat la un număr mare de activități filantropice.

În ceea ce privește activitatea sa literară, Conachi a început să scrie și să publice poezii de la începutul secolului XIX, începând cu lecturi și traduceri din mica poezie franceză, din poeții galanți și anacreontici (inclusiv poetul grec Atanasie Christopoulos). Traduce, de-asemenea, din limba franceză Privire politicească a Evropii toate din anul 1825, în care critică nobilimea: („Sistima aristocraticească sunt vrăjmașii cinstii noroadelor.”).

Debutează în scrieri originale cu o serie de comedii și satire în versuri, prima fiind Giudecata femeilor.

Barbu Paris Mumuleanu

Barbu Paris Mumuleanu (1794 – 1836) a fost un poet român autodidact. Primele sale poezii au fost scrise într-un stil hedonist, specific operei poetului grec Athanasios (Atanasie) Christopoulos. Pe parcurs, opera sa a fost influențată ideile iluminismului și ale Școlii Ardelene, ceea ce se remarcă mai ales în volumul său de portrete satirice, în stilul Caracterelor lui La Bruyère.

Nicolae Văcărescu

Nicolae (sau Nicolache) Văcărescu (cc. 1785 – 1825) a fost un poet din familia Văcăreștilor, fiul cel mic lui Ienăchiță Văcărescu, fratele poetului Alecu Văcărescu. A scris mai multe poezii de natură erotică, scrisori și un cântec de haiducie întitulat „Durda”, care este una dintre lucrările sale cele mai semnificative, datorită originalității textului.

Iancu Văcărescu

Iancu Văcărescu (1792 – 1863) a fost un alt poet român din familia Văcăreștilor, fiul lui Alecu Văcărescu.

Anton Pann

Anton Pann (cc. 1796 – 1854) a fost un scriitor, folclorist, profesor de muzică religioasă și poet român de origine bulgară sau aromână, compozitorul imnului național al României, „Deșteaptă-te române!”, numită de G. Călinescu „Marseilleza română”. A fost supranumit „cel isteț ca un proverb” de Mihai Eminescu în poemul Epigonii. Este cunoscut pentru contribuțiile sale în compunerea și culegerea muzicii românești, realizând un vast repertoriu de cântece cu temă orientală, imnuri, cântări bisericești și piese de curte. Talentul său muzical trece și peste slovă, fiind un interpret talentat la mai multe instrumente clasice, cum ar fi cobza, lauta, chitara și pianoforte.

Printre operele sale se numără și volumul Poezii deosebite sau cântece de lume, apărut în două ediții (1831, 1837), care conține o selecție de cântece, atât originale cât și culese, după cum este declarat în introducerea volumui:

Pașoptismul

Pașoptismul a fost o mișcare culturală și națională delimitată tradițional între anii 1830 – 1860. Numele acestei mișcări provine de la mișcarea revoluționară română din anul 1848, fiind prima tentativă la eliberarea și recunoașterea națională a românilor.

Idealurile generației pașoptiste s-au concentrat pe dorința mișcării pentru unire. Astfel, are loc o adevărată renaștere culturală și literară, fiind temelia necesară dezvoltării literaturii cu specific național, autohtonă, care reflectă trecutul istoric, frumusețile patriei și folclorul românesc.

I. Heliade-Rădulescu

Ion Heliade-Rădulescu (1802 – 1872) este cea mai proeminentă personalitate din generația pașoptistă. Activitatea sa culturală a fost vastă, ca profesor, editor, scriitor, poet și gramatician. A contribuit la înființarea mai multor școli, a redactat primul ziar din Țara Românească (Curierul Românesc), creat primele culegeri de poezii și cântece populare și scris în anul 1828 celebra Gramatică românească, unde susține ortografia fonetică, limba literară standardizată și adaptarea neologismelor pentru fonologia și gramatica limbii române.

Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) a fost una dintre cele mai importante personalități în dezvoltarea literaturii românești moderne și sincronizarea sa cu literatura universală. Om politic, istoric, publicist și critic literar, a contribuit la publicarea textelor vechi românești uitate de timp (letopisețele, istoriografii și texte religioase), promovarea și consolidarea idealului unirii românilor într-o singură națiune și crearea literaturii naționale prin activitatea sa ca redactor al revistei culturale Dacia literară, din 31 ianuarie 1940.

Dacia literară

Revista Dacia literară reprezintă primii pași spre dezvoltarea literaturii românești moderne, punând bazele principiilor ce aveau să fie urmate de marii clasici ai literaturii române (Costache Negruzzi, George Coșbuc, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Vasile Alecsandri, etc.).

Idealurile mișcării pașoptiste sunt sintetizate în articolul program din primul număr al revistei, scris de Mihail Kogălniceanu, întitulat Introducție la „Dacia literară”. Aceste idealuri literare ale scriitorilor pașoptiști pot fi restrânse în patru puncte principale:

• Renunțarea la imitație și traduceri mediocre din literatura străină
  Dorința de modernizare și sincronizare a literaturii în limba română a dus la crearea unor forme de literatură axate doar pe împrumuturi și traduceri din bibliotecile străine, criticată și mai târziu prin teoria formelor fără fond, așa cum se poate observa în articolul program:
  „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales covârșitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducții din alte limbi și încă și acele de-ar fi bune. Traducțiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi.”
  
• Îmbogățirea literaturii prin specificul național
  Ca parte din renunțarea la formele fără fond, se propune crearea unei literaturi autohtone, inspirată din istorie, natură, tradiții și folclor.
  „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice, pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”
  
• Standardizarea limbajului folosit în scriere cu scopul unității limbii
  Se continuă eforturile începute de Școala Ardeleană pentru realizarea unei limbi române comune și standardizată, care să permită comunicarea clară și concisă. Se pun bazele normei literare a limbii, se resping latinismele exagerate și se pledează pentru scrierea fonetică și nu etimologică a limbii.
  „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți.”
  
• Dezvoltarea spiritului critic
  Kogălniceanu subliniază că literatura scrisă trebuie să fie interpretată de publicul român cu un spirit critic, obiectiv.
  „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Costache Negruzzi

Costache Negruzzi (1808 – 1868) este considerat întemeietorul nuvelei istorice în literatura română. A fost un scriitor prolific al generației pașoptiste, aderând la principiile revistei Dacia literară, unde a publicat în primul volum opera sa cea mai cunoscută, Alexandru Lăpușneanul. A mai scris, printre altele, Ștefaniada, o epopee națională dedicată domnitorului supranumit „Soarele Moldovei”.

Alexandru Lăpușneanul

Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă scrisă de Costache Negruzzi publicată în anul 1840 în primul număr al revistei culturale Dacia literară, întemeiată de M. Kogălniceanu. Nuvela istorică reprezintă câteva dintre idealurile articului program amintit mai sus, în mod deosebit specificul național, fiind inspirată din scrierile lui Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei. De-asemenea, opera prezintă o influență puternică romantică, exemplificată prin personajul principal, domnitorul Alexandru Lăpușneanul, care acționează în împrejurări excepționale și dispune el însuși de trăsături excepționale.

Voința de fier a domnitorului este descrisă cu un caracter stoic și extraordinar, după cum se poate observa din răspunsul oferit solilor lui Tomșa, care îi cer să renunțe la tron:

În plus, caracterul său despotic și implacabil este evocat dintr-o singură replică:

Una dintre particularitățile operei este compoziția care trimite cu gândul la genurile dramatice, prezentând șirul narativ și acțiunea personajelor predominant prin dialog. Nuvela este împărțită în patru capitole de sine stătătoare, cu titluri preluate din replicile adresate în capitolul respectiv: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”, „Ai să dai sama, doamnă”, „Capul lui Moțoc, vrem!”, și „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”.

Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) a fost un istoric și scriitor român care a participat la Revoluția din 1848.

Al. Odobescu

Alexandru Odobescu (1834 – 1895) a fost un scriitor, arheolog, istoric și om politic român. Personalitate enciclopedică, a realizat mai multe studii de istorie literară, despre folclor și eseuri. Este autorul unei monografii despre Tezaurul de la Pietroasa, dar și a unui dintre cele mai cunoscute eseuri din perioada sa, Pseudokynegeticos.

Pseudokynegeticos

Pseudokynegeticos, sau Fals tratat de vânătoare² este un eseu scris Alexandru Odobescu, considerat unul dintre cele mai influente eseuri în limba română. Opera descrie cu un farmec deosebit diferite subiecte legate de domeniul cinegetic sub forma unui așa-zis „tratat de vânătoare”. Limbajul este savuros și savant³, despre stilul scrierii lui Odobescu, criticul literar G. Călinescu afirmă: „bate câmpii cu grație […] farmecul său stă în scandalul de a surprinde pe un om atât de serios, schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesată cu autori greci”.

Lucrarea este structurată în 12 capitole și prefațată cu o „epistolă” dedicată domnului C. C. Cornescu, un bun prieten al autorului. Titlul lucrării amintește modul în care opera lui Odobescu a depășit țelul ei original (acela de simplă introducere a vânătoarei reprezentată în arte), ajungând un adevărat eseu, unic în cadrul literaturii române.

Subiectele abordate sunt diverse și vaste, chiar dacă se învârt în jurul vânătoarei. Opera începe cu scena descrierii câmpiei Bărăganului, văzută precum un miraj, ca celebra fata morgana: „[…] aerul, resfirat în unde diafane sub arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălțile din depărtare și le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăți cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări”. Sunt descrise în detaliu amplu diferite picturi, sculpturi și alte opere de artă (gravura lui Dürer a sfântului Hubert, statuile zeiței Diana), subiecte filosofice legate de vânătoare – inclusiv, denumirea unor păsări rare (grive, sturzi, cocoșari) în limbile romanice – și chiar basme (basmul fiului de împărat cel cu noroc la vânătoare). Eseul cuprinde și o parte autobiografică, dar și un capitol întreg dedicat notițelor extra lăsate de autor, în care se poate observa și o critică a latinismului exagerat. Umorul autorului este observabil până și la ultimul capitol, întitulat „Capitolul cel mai plăcut pentru cititor”, care este o simplă pagină goală.

Critica latinismului

O parte din ideile Școlii Ardelene au fost continuate de un curent în lingvistica și filologia română, numit curentul latinist. Acest curent a sprijinit la stabilirea alfabetului latin pentru scrierea limbii române (în locul scrierii cu caractere chirilice), relatinizarea limbii română prin împrumuturi comune cu celelalte limbi romanice (în special franceza și italiana), dar și la formarea altor argumente pentru susținerea latinității limbii române.

Unii reprezentanți ai curentului au fost mai drastici în practicile propuse pentru relatinizarea limbii române, iar alții mai moderați. Doi dintre reprezentanții extremi ai curentului latinist sunt August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, care au realizat Dicționarul limbei romane. Dicționarul lui Laurian și Massim, scris cu intenția de a „purifica limba română de elementele nelatine”, este rezultatul exagerării ideii de latinitate, ajungând la un limbaj artificial, greu de recunoscut și aproape comic (I. Funeriu).

Critic aspru al latinismului exagerat, Alexandru Odobescu a imaginat un meniu culinar inspirat din stilul dicționarului menționat anterior, de nerecunoscut pentru un vorbitor al limbii române:

Meniu	Traducere
Vinu arsu de anicetu	Rachiu cu anason
Fame – stimuli varii	Mezeluri – mai multe feluri
Siluru munitu cu astuci fluviali, în condimentu de sinape	Somn fiert cu raci în sos de muștar
Lumbu bubulinu instinctu in cremore cu bacce e tuberculi leguminose	Mușchi de vacă cu smântână, mazăre și cartofi
Potione congellata de modu romanu	Punch
Copsa de ariete in verubi torresa	Coapsă de berbec
Vesice fermentate pre ratione Germanica	Gogoși dospite nemțești
Biscopte lactantia glaciate Canistru mulți pomariu	Pișcoturi cu înghețată de lapte
Confapte saccharine	Prăjituri
Licuore bellaria de Bromelia	Votcă de ananas
etc.	etc.

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (cc. 1818 – 1890) este una dintre cele mai prolifice figuri literare din istoria literaturii române. Considerat de Mihai Eminescu drept „rege al poeziei”, a abordat o pletoră de genuri și specii, atât lirice cât și în proză. Scrierile sale se remarcă atât în cadrul genului liric cât și în dramaturgie. A publicat poezii în revista Convorbiri literare, în care a adus totodată în cadrul literaturii române o nouă specie lirică, numită pastel⁴ și a realizat, de-asemenea, prima culegere de poezii populare din literatura română (Poezii popolare, Balade, Cântece bătrânești).

Poezia patriotică Deșteptarea României, scrisă în anul 1848, reflectă multe dintre idealurile Școlii Ardelene și a curentului pașoptist. Textul este compus într-o manieră romantică prin antiteza dintre trecutul românilor și viitorul măreț al României unite, îndemnând la luptă toți românii pentru dezrobirea popoarelor vorbitoare de română și îndeplinirea unirii:

În dramaturgie, opera lui Vasile Alecsandri iese în evidență cu drama istorică Despot - Vodă (1879) și seria de comedii de moravuri Chirițele:

• Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
• Chirița în provincie (1852)
• Chirița în voiagiu (1865)
• Chirița în balon (1875)

Chirițele

Seria de comedii Chirițele a lui Vasile Alecsandri satirizează defectele moravurilor și culturii vremii sale, în primul rând parvenitismul⁵ – rezultat al dorinței de asociere și sincronizare cu standardele culturii europene fără a le înțelege scopul sau importanța – în cadrul comediilor reprezentat de personajul Coana Chirița, o moșiereasă „mondenă”. Comicul este realizat prin contrastul substanțial între aspirațiile grandioase ale Coanei Chirița și realitate.

Nicolae Filimon

Nicolae Filimon (1819 – 1865) este considerat autorul primului roman realist izbutit din literatura română (Ciocoii vechi și noi) și întemeietorul acestui gen de roman în cadrul literaturii române.

Ciocoii vechi și noi

Primul roman realist al lui Nicolae Filimon, întitulat Ciocoii vechi și noi, sau, Ce naște din pisică șoareci mănâncă, reprezintă geneza acestui gen literar în cadrul literaturii române.

B. P. Hașdeu

Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 – 1907) a fost un filolog, lingvist, scriitor și cercetător român, considerat una dintre personalitățile enciclopedice din literatura română. A realizat studii ample și detaliate în etnografie, folclor și lingvistică, despre o sumedenie de subiecte. Este autorul mai multor eseuri lingvistice despre limba română, din care cel mai semnificative sunt Etymologicum Magnum Romaniae, un dicționar al limbii române și Teoria circulației cuvintelor, de importanță deosebită în dezvoltarea lingvisticii în spațiul nostru. Opera lui Hașdeu impresionează atât prin momumentalitate cât și prin gama imensă de varietate a scrierilor sale. A scris monografia Ion-Vodă cel Cumplit, drama istorică Răzvan și Vidra, romanul Ursita, comedia Trei crai de la răsărit și multe alte texte în proză dar și lirice.

Răzvan și Vidra

Răzvan și Vidra este o poemă dramatică istorică scrisă de B. P. Hașdeu. Textul este împărțit în cinci cânturi: „Un rob pentru un galben”, „Răzbunarea”, „Nepoata lui Moțoc”, „Încă un pas” și „Mărirea”. Fiind o dramă istorică, acțiunea este inspirată din domnia timp de cinci luni a domnitorului Moldovei, Ștefan Răzvan, în anul 1595.

Bibliografie și surse

• Al. Andrei, Comentarii literare pentru clasele IX-XII, bacalaureat și admiterea în învățământul superior, Editura Nova, București, 1994
• Al. Piru, Literatura română premodernă, Editura Pentru literatură, București, 1964
• Al. Piru, „Școala ardeleană. Contribuții la dezvoltarea culturii și a literaturii române” în Sinteze de literatura română, Editura didactică și pedagogică, București, 1974
• Ștefan Ștefănescu, Enciclopedia istoriografiei românești, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978

---

• Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada sau Tabăra țiganilor, pe Wikisource
• Mihail Kogălniceanu, Introducție la „Dacia literară”, pe Wikisource
• Alexandru Odobescu, Pseudo-Kynegetikos (ΨΕΥΔΟ-ΚΥΝΗΓΕΤΙΚΟΣ), pe Wikisource
• Ionel Funeriu, Ogni abuso sará punito, pe dexonline

---

1. όνος (ónos, măgar) + κέφαλος (kéfalos, cap)↩︎

2. Titlul lucrării provine din termenii grecești „pseudo” (ψευδο, fals) și kinĕgetikos (κυνηγετικος, vânătoresc).↩︎

3. Un exemplu: Referindu-se la animale, Odobescu remarcă despre boi „Și ce gânduri vor fi rumegând ei, când se simt într-astfel călcați sub picioare? Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi!” (Cap. II).↩︎

4. Pastelul este o operă lirică aparținând literaturii culte care, prin intermediul unui peisaj, transmite sentimentele eului liric contemplator. Termenul provine din artele plastice, unde desemnează un creion colorat moale, care era deseori utilizat pentru desenarea peisajelor.↩︎

5. Parvenitismul este dorința de a urca, fără merite deosebite, fie prin mijloace maloneste sau dintr-o situație material, socială sau politică avantajoasă, în pătura socială înaltă.↩︎